Când renunți la egoism...

- Egoismul e un lucru negativ! Debarasează-te de el!
-Adică vrei să spui să renunț să mai pun interesele mele pe primul loc? Să mă gîndesc cum pot să îl ajut pe celălalt în timp ce mă neglijez pe mine? Fi serios! De parcă pentru mine ar face cineva asta...
     Din păcate cam asta ar fi reacția majorității cu privire la titlu, fie spusă sincer de unii, fie doar gîndită de alții pitiți după un imens deget imaginar.
     Într-o lume sufocată de egoism și egocentrism, C. pare să nu fi cunoscut vreodată termenul ăsta. Ego-ul lui pare hrănit cu energia primită de la ceilalți: cu fericirea sau măcar cu zîmbetul pe care a reușit să le obțină de la alții pe care i-a ajutat.
     Cu gîndul ăsta a plecat C. de acasă acum 3 luni, să ajungă acolo unde mișună o mulțime de oameni cu umbrele colorate care se grăbesc să-și servească ceaiul cu lapte. Cu gîndul că o să reușească să-i facă o bucurie unui tovarăș, căruia moartea subită a tatălui său îi furase toată rezerva de zîmbete. Își sacrifică 6 luni în care nisipul curge prin clepsidra timpului său, timp pe care putea să și-l dedice în nenumărate feluri: cu familia, cu alți  tovarăși la o bere în țara lui și pe muzica lui, sau cîștigînd bani pentru scopurile lui.
”Știu că pot să îi schimb viața cu banii ăștia. El acum nu poate să îi facă și crede că am plecat și l-am lăsat singur cînd avea mai mare nevoie de mine. Nu știe el ce vreau să fac!”, spune cu modestie C.
     Asta îl motivează și îi alungă orice încercare de a-și permite un răsfăț, oricît de mic. Și faptul că și-a cumpărat un tricou, din banii munciți de el, il mustră și îl face să regrete gestul ”necugetat”.
Are un scop și vrea să îl ducă pînă la capăt cu orice preț. E foarte entuziasmat cînd vorbește de asta și de ce a putut să facă pentru alții. De la răbdarea să dea un sfat cînd cineva avea nevoie de el, pînă la lucruri materiale care presupun efort și sacrificiu de sine. Nu așteaptă răsplată. Poate doar de la Dumnezeu.
     Dar cînd îl întreb de el, de viața lui, de planurile lui,  pare secat de energie si obosit cînd vine vorba de eul lui. Tot entuziasmul și ambiția dispar și fac loc unui răspuns  găbit, fără prea mare interes. De la cîte zîmbete a împărțit, C. are el însuși nevoia de un transplant de zîmbet.



PS. Mă bucur că te-am cunoscut C. și că mai există oameni ca tine!

Bipolaritatea.Un univers al extremelor....intrusa din viața mea

     Se spune că nu te poți bucura cu adevărat de căldura sobei pînă nu simți cum îți freamătă obrajii sub răcoarea zăpezii, sau de curcubeu pînă nu simți ploaia cum stropii ei îți dezmiardă fața arsă de soare. Nu poți să te bucuri intens, decît dacă ai cunoscut tristețea în intensitatea ei. Dar ce te faci cînd aceste stări devin de zece ori mai intense? Cînd nu doar le simți, ci ele pun stăpînire pe tine și îți ghidează comportamentul? Cînd tristețea devine depresie și bucuria se transformă în euforie și nu îți lasă cale de mijloc?
     Prima dată te sperii, începi să te schimbi fără să realizezi, apoi cînd totul ia amploare, alergi după răspunsuri și încerci să-i faci față de unul singur. Nu vrei să ceri ajutor pentru că refuzi să crezi că ai o problemă. Însă totul se adîncește mai tare și te afunzi pe zi ce trece intr-o mlaștină a depresiei care învăluie totul ca o perdea neagră, care nu te lasă să mai vezi nimic prin ea. Prietenii te obosesc, părinții te îngrijorează, muzica te agasează, orașul te sufocă și natura te plictisește. Trec săptamîni, nopți sau zile, nici nu îți mai pasă...oricum te găsesc în aceeași mizerie sufletească, în pijamalele parcă decolorate și ele, cu o țigară tristă și ea, udă de lacrimi. Te tîrăști cu greu la facultate să îți iei cursurile pentru un examen obosit pentru care faci eforturi supraomenești să te concentrezi, să înveți. Oricum nu te interesează și te gîndești că o să ajungi un jurnalist la un ziar pe care îl citește numai bunică-ta. Asta dacă o să-ți schimbi jobul de ospătar pe care l-ai avut în ultimele trei veri...
     Dar intr-o zi, te trezești ca dintr-un coșmar urît, întins pe trei luni și realizezi cît de colorat si plin de viață e totul, chiar dacă iarna încă mai e prezentă. Îți dai seama că ai atît de multe lucruri de făcut, de recuperat, prieteni de sunat, te implici în proiecte la facultate, începi să iubești pe toată lumea. Simți o euforie greu de stăpînit, ca și cum ar fi erupt un vulcan acolo înlăuntrul tău. Ai o energie inepuizabilă, deși dormi doar cîteva ore pe noapte, te concentrezi mult mai bine. Creativitatea dar și impulsivitatea excesivă merg mînă în mînă cu ego-ul tău. Ieși la întîlniri cu necunoscuți, experimentezi lucruri pe care nu aveai curaj să le incerci și viața ți se pare o bulă roz iar tu ești în centrul ei. Încrederea în tine ajunge pînă la egoism uneori, în ciuda faptului că tot timpul ai fost o persoană altruistă. Totul e mult prea intens cînd...începi să primești semnale că ai cam obosit.
     Jobul pe care vara asta l-ai schimbat din ospătar în agent de vînzări consultative, și care la început ți s-a părut o provocare, acum începe să devină o povară. Ora unu pentru a ajunge la birou devine aproape imposibilă, clienții încep să te domine, iar colegii care dau telefoane în permanență, te scot din minți. Simți cum aluneci iar în prăpastie și nu găsești nimic de care să te agați. Începi să te îngrijorezi mai tare ca prima dată și cauți disperat pe internet și în reviste răspunsul, sau măcar situații similare. Într-un final nu mai poți să eviți și te decizi să mergi la un doctor. După cîteva ședințe, diagnosticul sună tranșant: „tulburare afectivă bipolară”. Te alegi cu un polonic de pastile, x reglează depresia, y reduce mania ca să ai o stare afectivă normală, însă asta va dura toată viața. Simți că totul se prăbușește, se dărîmă. Zîmbetul de pe fața doctoriței și cuvintele de încurajare le auzi ca un vîrtej și te ridici amețit de acolo. Măcar acum totul e clar și începi să capeți răspuns la multe întrebări, căutările tale au o direcție.
     După alte trei luni de frămîntări, de pastile, rugăciuni, zile întregi de somn, de nepăsare, de afundare in neant, zeci de ore de documentare, seriale, pagini citite, începi să vezi o portiță. Nu una larg deschisă , ci una mică pe care scrie: ” tu ești mai puternic decît asta și o poți domina” . Privești cum ard pastilele care mai mult te-au distrus, părinții care zîmbesc în sfîrșit ușurați și începi să lupți cu tine, cu stările tale de fapt. Cu faptul că acum rîzi și în celălalt moment îți vine să plîngi sau să spargi cadoul de care te-ai bucurat atît de tare.
     Dar deprinzi o calitate care ți-a lipsit mereu...răbdarea! E greu, dar nu imposibil! Oare celebrii bipolari Eminem, Van Gogh, Beethoven,Dickens, Marylin Monroe, Britney Spears ar mai fi fost la fel de creativi fără această ”intrusă”?

     Crezi că bipolaritatea asta e o dizabilitate mintală? Eu cred că să nu-ți pese deloc e mult mai rău.
http://www.youtube.com/watch?v=eyiZfzbgaW4
”E ultimul ceas în care poți să-ți dai seama/ Că dragostea nu psihiatru vindecă teama” (Cedry2k-Rugăciune)