Iubiți și câinii vagabonzi!!!

     Mereu uit numele persoanelor pe care le întâlnesc, dar îmi amintesc de fețele lor, uit drumul pe unde merg , uit cum să ajung la o destinație sau uit fapte făcute de persoane dragi care m-au dezamăgit. Însă tot timpul îmi amintesc cuvintele, mai ales cele care m-au rănit, sau întâmplările și persoanele care au avut un impact puternic asupra mea.
     Sunt mai mult de patru ani de când am văzut o chestie micuță, alții nici nu ar fi remarcat-o probabil, dar e atât de vie amintirea ei de parcă ar fi fost ieri. O zi ploioasă, mă grăbeam spre liceu și cu foamea în glandă, mă așez la coadă la covrigi. În fața mea, doi îndrăgostiți care in decurs de 5 minute s-au sărutat aproape non-stop. Băiatul părea atât de grijuliu, drăgăstos, el căra plasele, el luase covrigii. Din întâmplare am pornit spre aceeași direcție: ei doi, eu și un câine maidanez atras de mirosul covrigilor calzi. Cu o privire spășită  și cu coada între picioare (la propriu) cățelul se apropie timid de punga cu covrigi ai lover-ului, moment în care macho man se întoarce și îl lovește cu bocancul în stomac și îl înjură, după care se întoarce spre iubita îi dă să țină ea covrigii și o pupă. A fost atât de imprevizibil că nici nu știam cum să reacționez. În primul rând mi-aș fi dorit să fiu Bruce Lee feminin sau un Jackie Chan mai mic să îl lovesc îm stomac și să-i dau cu covrigii peste cap și pe de altă parte îmi venea să plâng și să iau cățelul în brațe. I-am dat covrigii mei dar era atât de speriat încât nici nu s-a apropiat de ei dar din privirea lui umezită am înțeles motivul.
     Nu îmi venea să cred că sub masca aia drăgăstoasă, se ascundea de fapt un tip violent și plin de ură și mai ales faptul că tipei nu i s-a părut nimic deplasat în comportamentul lui. Să zicem că nu suportă animalele străzii, că probabil în trecut a avut o experiență neplăcută cu câini și a rămas cu sechele dar asta înseamnă că nu te poți controla? Cu ce era de vină bietul animal flămând care și-a încercat norocul unde nu trebuia? Și mai ales, dacă acum lover-ul se comportă așa și nu își controlează instinctele animalice, cum se va purta mai târziu cu iubita sa?
    Am plecat așa cu un sentiment de dezgust și  ură față de tip dar mai ales dezamăgire și milă față de creatura neajutorată care fusese lovită. Cum poți să eutanasiezi niște animale în loc să le oferi un adăpost? Hingherii ce fel de oameni sunt?
     Știu că nu folosește la nimic analiza mea sau faptul că sunt revoltată și că încă mai revăd imaginea aia cu ochiul minții de multe ori când trec pe lângă un maidanez.
   
Dacă există reîncarnare și au buddiștii dreptate îmi doresc din suflet ca lover-ul să se reîncarneze într-un maidanez și să-l recunosc după ochii inexpresivi și plini de ură.

Aventuri din...autocar!

     Agitație mare, plin de persoane care își împing trolerele spre autocar de parcă ar pleca fără ei, cealaltă tabără cu lacrimi în ochi care abia se despart de cei care urmează să se urce și o tanti care îi dădea instrucțiuni  șoferului: ”Domnule vă rog frumos, să aveți grijă de plasa asta că sunt borcane cu zacuscă și dulceață pentru fată. Vedeți să nu se spargă, vă rog eu frumos”
     Foarte plictisită știind că urmează vreo două zile de trăit în troaca asta care se mișcă, încerc să-mi găsesc un loc strategic lângă geam dar cum sunt toate  ocupate, mă mulțumesc cu unul în fața unui lcd. Atmosfera pare tipic românească, cu români bronzați, cu semințe crăpate pe ritmul manelelor și cu o avalanșă de șosete pe picioarele scoase din papuci. Un peisaj autentic românesc împărțit pe regiuni: jucătorii de table, cei care încearcă să dezlege cuvinte încrucișate, somnoroșii, cei de la cinema, glumeții și nemulțumiții.
     Ne mișcăm destul de repede prin Ungaria deși ploaia ne bate în geam nervoasă mai ceva ca bătrâna care bătea un covor prăfuit înainte să pornim din Deva. După ce citesc câteva pagini mă plictisesc, mă uit la 5 jumătăți de film, mă plictisesc, mănânc și iar mă plictisesc. Se întunecă și cam toată lumea doarme, abia se mai aude o poveste despre cum Shakespeare a demonstrat cum sunt toate femeile și se simte vag un miros de chipsuri cu brânză, caltaboș și șosete.
     Prin Austria, Germania și Franța trecem ușurel așa ca studenții la restanțe și în sfârșit ajungem sâmbătă pe la 8 seara în vamă la Anglia (plecasem vineri la 12). Toate lumea deja se vedea ajunsă la destinație deaia și mergem repede pe la check-in-ul de bagaje doar ce se poate întâmpla. Bagajele erau în regulă chiar și ”averea” unei tanti, o sacoșa  cu varză murată  care mustea pe dinafară era gată să ajungă în frigider, numai autocarul nu mai apare. Hmm...detalii!
     Și acum ar trebui un subtitlu: ”După 10 ore...” . Timp în care vreo 5 ore habar nu avem ce se întâmplă. De ce nu vine nimeni să ne spună nimic? De ce în sala de așteptare e ca afară dar fără să bată vântul și de ce naiba nu e un magazin cu mâncare iar singurul tonomat cu chipsuri și snickers e stricat? Alte 5 ore după ce aflăm de la o englezoiacă blondă cu bulbuci la gură, că  martalogii voiau să introducă în Englezia mii de pachete de țigări. Toată lumea disperată, eu flower-power, făceam haz de necaz în timp ce mâncam o conservă de fasole cu cârnați primită bineînțeles de la dudia cu varza și beam țuică de la niște ardeleni. După ce am băut și vreo 5 ceaiuri și 3 cafele, vine ghidul cu o față de Zdreamță (cățelul prins cu țigările-n...autocar) și zâmbește ca sfecla la inundație, după care bagă textul de agățat minori: ”Vreți un ceai?”
     Pe lângă mâncarea tradițională, totul era condimentat cu înjurături tipic românești pe care mă rugau unii să le transmit mai departe și care mă făceau să mă simt ca acasă, mă rog atât cât poți să te simți într-o vamă englezească.
     Ultimul peisaj înainte de a ajunge alt autocar arăta cam așa: șoferul, ghidul și un martalog-care-era-cu-ei stăteau pe bănci acoperiți cu o plapumă, inclusiv pe cap, restul bărbaților îi convinseseră pe martalogi să le dea țuica care trebuia dusă ca pachet la oameni, așa că erau beți de nu mai simțeau frigul. Femeile cu ceaiurile și cu glugile în cap se întreceau în a se văita iar englezii treceau non-șalanți pe lângă noi, fără să clipească.
     Concluzia e foarte simplă: Să nu mergeți NICIODATĂ cu LATINO EXPRES sau să trimiteți pachete (vezi faza cu țuica). Mă întreb Jules Verne care a făcut ocolul pământului in 80 de zile cu balonul, oare cu Latino expres în cât timp îl făcea?

Pâine cu...sloganuri

     Nu știu alții cum sunt, dar eu nu fac diferențe între sortimentele de pâine. Unii nu fac diferența între femei și travestite sau între români și rromi. Adică atât timp cât nu e mucegăită, expirată sau cu săpun în ea (cee? se poatee!!), ce contează dacă e Colina, Peștiș sau Velpitar? Oricum toate au aceeași compoziție, cu mici diferențe între adaosurile ”naturale”.
     Producătorii de panificație, antreprenori din fire, și-au sugrumat creierul să vomite sloganuri cât mai creative, să atragă mușterii. Am găsit câteva cu care vor ei să sperie concurența mai ceva ca și invazia tătarilor.
     ”Brutarul tău e un tip de treaba” --ce mă interesează pe mine personalitatea și istoricul brutarului? Sau dacă era gay, criminal sau bețiv, nu ar mai fi făcut pâinea la fel? Eventual dacă ar veni vânzătorul la mine, mi-ar da o pâine gratis: ”Ia băă și tu! Asta așa pentru că brutarul tău e un tip de treabă!”  Cu minimele mele cunoștințe de marketing , cred că trebuie o strategie de vânzare orientată înspre produs, nu spre producător. Omul când vine lihnit să ia o pâine nu se gândește: ”hmm...oare cum o fi brutarul? Oare arată ca Johnny bravo? Oare face filantropie des? Un cv +poză vă rog! Nu vreau ca pâinea mea să fie făcută de un slăbănog urâcios.”
     ”Trezește-te cu o pâine bună!” -- aici sunt două varianteȘ ori pâinea conține cofeină și te trezește instant ca nesu, ori are o alarmă încorporată. Sau poate are funcție dublă. ”Mai dați-mi o pâine vă rog! Azi sunt foarte somnoroasă!
     ”O pâine ”beton” ” --chiar dacă ghilimelele ar fi cât casa poporului, dacă vine tanti Frosinica se gândește că ea nu mai are dinți de la revoluție și ar prefera o pâine fără coajă, mai degrabă. Sau totuși dacă brutarul ar fi om de treabă care nu ar scăpa săpun în aluat , ar mai merge. Și oricât de figurat ar fi argoticul ”beton”, primul gând o să fie: ”vreau o pâine ori de care, numai să nu fie beton să-mi sparg dinții în ea” .
     Totuși dacă mă gândesc mai bine, aș putea face diferențe între pâini nu între firme. Și aș concura cu pâinea făcută în țest, așa cum o făcea bunica mea. Eu îi ziceam când eram micuță: ”pâine roată” pentru că bunica avea o tavă rotundă care încăpea perfect sub țestul umplut cu jar. Gustul ăla nu poate fi egalat nici de cele mai sofisticate (măăă) sloganuri sau de cei mai iscusiți brutari.
     ”Pită-roată - o pită ca la baba acasă”  -pentru că baba mea era o femeie gospodină care mă trezea cu mirosul ei (al pâinii bineînțeles).


      P.S. Chestia asta am gândit-o înainte să ajung în Anglia și să gust pâinea lor plasticizată, fără niciun gust sau miros. Parcă aș mânca-o cu o șosetă pe limbă.