Aventuri din...autocar!

     Agitație mare, plin de persoane care își împing trolerele spre autocar de parcă ar pleca fără ei, cealaltă tabără cu lacrimi în ochi care abia se despart de cei care urmează să se urce și o tanti care îi dădea instrucțiuni  șoferului: ”Domnule vă rog frumos, să aveți grijă de plasa asta că sunt borcane cu zacuscă și dulceață pentru fată. Vedeți să nu se spargă, vă rog eu frumos”
     Foarte plictisită știind că urmează vreo două zile de trăit în troaca asta care se mișcă, încerc să-mi găsesc un loc strategic lângă geam dar cum sunt toate  ocupate, mă mulțumesc cu unul în fața unui lcd. Atmosfera pare tipic românească, cu români bronzați, cu semințe crăpate pe ritmul manelelor și cu o avalanșă de șosete pe picioarele scoase din papuci. Un peisaj autentic românesc împărțit pe regiuni: jucătorii de table, cei care încearcă să dezlege cuvinte încrucișate, somnoroșii, cei de la cinema, glumeții și nemulțumiții.
     Ne mișcăm destul de repede prin Ungaria deși ploaia ne bate în geam nervoasă mai ceva ca bătrâna care bătea un covor prăfuit înainte să pornim din Deva. După ce citesc câteva pagini mă plictisesc, mă uit la 5 jumătăți de film, mă plictisesc, mănânc și iar mă plictisesc. Se întunecă și cam toată lumea doarme, abia se mai aude o poveste despre cum Shakespeare a demonstrat cum sunt toate femeile și se simte vag un miros de chipsuri cu brânză, caltaboș și șosete.
     Prin Austria, Germania și Franța trecem ușurel așa ca studenții la restanțe și în sfârșit ajungem sâmbătă pe la 8 seara în vamă la Anglia (plecasem vineri la 12). Toate lumea deja se vedea ajunsă la destinație deaia și mergem repede pe la check-in-ul de bagaje doar ce se poate întâmpla. Bagajele erau în regulă chiar și ”averea” unei tanti, o sacoșa  cu varză murată  care mustea pe dinafară era gată să ajungă în frigider, numai autocarul nu mai apare. Hmm...detalii!
     Și acum ar trebui un subtitlu: ”După 10 ore...” . Timp în care vreo 5 ore habar nu avem ce se întâmplă. De ce nu vine nimeni să ne spună nimic? De ce în sala de așteptare e ca afară dar fără să bată vântul și de ce naiba nu e un magazin cu mâncare iar singurul tonomat cu chipsuri și snickers e stricat? Alte 5 ore după ce aflăm de la o englezoiacă blondă cu bulbuci la gură, că  martalogii voiau să introducă în Englezia mii de pachete de țigări. Toată lumea disperată, eu flower-power, făceam haz de necaz în timp ce mâncam o conservă de fasole cu cârnați primită bineînțeles de la dudia cu varza și beam țuică de la niște ardeleni. După ce am băut și vreo 5 ceaiuri și 3 cafele, vine ghidul cu o față de Zdreamță (cățelul prins cu țigările-n...autocar) și zâmbește ca sfecla la inundație, după care bagă textul de agățat minori: ”Vreți un ceai?”
     Pe lângă mâncarea tradițională, totul era condimentat cu înjurături tipic românești pe care mă rugau unii să le transmit mai departe și care mă făceau să mă simt ca acasă, mă rog atât cât poți să te simți într-o vamă englezească.
     Ultimul peisaj înainte de a ajunge alt autocar arăta cam așa: șoferul, ghidul și un martalog-care-era-cu-ei stăteau pe bănci acoperiți cu o plapumă, inclusiv pe cap, restul bărbaților îi convinseseră pe martalogi să le dea țuica care trebuia dusă ca pachet la oameni, așa că erau beți de nu mai simțeau frigul. Femeile cu ceaiurile și cu glugile în cap se întreceau în a se văita iar englezii treceau non-șalanți pe lângă noi, fără să clipească.
     Concluzia e foarte simplă: Să nu mergeți NICIODATĂ cu LATINO EXPRES sau să trimiteți pachete (vezi faza cu țuica). Mă întreb Jules Verne care a făcut ocolul pământului in 80 de zile cu balonul, oare cu Latino expres în cât timp îl făcea?