joi, 1 august 2013

Sales, salespersons,SOAP & CO

   
 The clock is 9:00 A.M. and I`m still in the bus trying to keep my eyes open, when I barely hear a voice (and it`s not my imaginary friend) : "The next station is White city! " .
     I know I`m late but until I realize this, my feet are already in Millie`s.
- "Americano without milk like usual, right? "
- "No! Today I need a double expresso and a blueberry muffin. It`s Saturday! "
     It`s just the beggining of a new day at SOAP & CO where I work as a salesperson for more than 4 months in terrestrail time. I`m searching for my red lipstick in the bag hoping I will also find a smile to put on this sleepy face with dark circles. Anyway for the second problem it`s a solution: an eye cream. And guess what: it`s produced by Soap & Co. Yes! That`s what we are doing: we sell Dead Sea body products and cosmetics. And by ~we~ , I mean a team of 10 romanians and israeli (in total are 9 different teams). Not a permanent team because here the people are always coming and leaving; more often than the Dead Sea`s waves.
     Doesn`t matter if you have been before a journalist, a gardener or a barber, after you pass 3 interviews and the company decides you are suitable for this job, all you have to do is: SALES! SALES! SALES! You can cough like a horse, fainting, starving or having  another human problem, you need to concentrate and to sale. Doesn`t matter if yesterday you sold half of the shop and you think the comission will be enough to leave with your whole family in Ibiza, today it`s another day, and you need to start again full of energy. You have to ignore all the english women and their habitual sentences: "I`m in a kind of a rush!" "No thank you (pronunced fenchiu)", " I bought it before" or the english men`s very developed sense of humor: "We don`t need soap. We don`t wash!"
     But despite this, there is also a good part besides the white envelope with pounds that is coming every two weeks: you meet a lot of people. It`s like a salad of people. Starting with the very shy asians: chinesse, japanesse, malaysians, koreans, singaporeans for who you need half an hour to stop them, and this after you know at least 5 words in each language. Another hour it takes you just to explain what the products do, what are they good for and how to use them. In the end they usually buy but only after they ask you 3 times  how to use the products.
    The next group of beloved people are "Salam walecum!" : arabs from Saudi, Katar, Kuweit, Emirates with their moagizas dressed in Prada, Gucci, LV, but covered by a black robe through you can see only their eyes. After you say the 20-30  words in arabic that you unavoidable learn in this job, they become so impressed that you know their language and you try not to jump of happiness when they say they want 3, 4 sets of products.
     Another particular group are indians, bangladesh and pakistani that negociate with you until you start to begging them to understand that it`s not your shop and you can`t do more discount. But anyway they will always say: "I know you can do it for 50. Speak with the manager. More discount. I pay cash now. You can do it.!!!"
     Meanwhile the manager is somewhere in the shop prepared all the time for things that he needs to deal with: refunds, angry customers, sad/bored/sleepy employees, other big managers, a diet etc. Even if he wants to punch half of the employees and to shout in the middle of the shop, he is smiling. At least for the moment...
      After you succeed to sale some body products it comes the part of facial demonstrations, that  is the next level. Here you need to make the person who seats on the chair to tell you about his life, to confess and to have confidence in yourself. In this way you meet designers from Brazil, guru from India,pastors from Mexico, IT speacilists from Portugal, doctors from Nigeria or divorced scottish women. You can spend one hour, even two with them but at the end when they buy 3 bags with products you feel it worth and they enjoyed as well. Or you can hear the magic words: "I will come back." "I will think about it!" " I will consider it!".
      Meanwhile the Saturday is finished and as Sunday is a short day, at 19:00 we are drinking a beer, speak about the week that just passed and making salesperson jokes.
    Tomorrow will be Monday again...



 
   


sâmbătă, 20 aprilie 2013

Iubiți și câinii vagabonzi!!!

     Mereu uit numele persoanelor pe care le întâlnesc, dar îmi amintesc de fețele lor, uit drumul pe unde merg , uit cum să ajung la o destinație sau uit fapte făcute de persoane dragi care m-au dezamăgit. Însă tot timpul îmi amintesc cuvintele, mai ales cele care m-au rănit, sau întâmplările și persoanele care au avut un impact puternic asupra mea.
     Sunt mai mult de patru ani de când am văzut o chestie micuță, alții nici nu ar fi remarcat-o probabil, dar e atât de vie amintirea ei de parcă ar fi fost ieri. O zi ploioasă, mă grăbeam spre liceu și cu foamea în glandă, mă așez la coadă la covrigi. În fața mea, doi îndrăgostiți care in decurs de 5 minute s-au sărutat aproape non-stop. Băiatul părea atât de grijuliu, drăgăstos, el căra plasele, el luase covrigii. Din întâmplare am pornit spre aceeași direcție: ei doi, eu și un câine maidanez atras de mirosul covrigilor calzi. Cu o privire spășită  și cu coada între picioare (la propriu) cățelul se apropie timid de punga cu covrigi ai lover-ului, moment în care macho man se întoarce și îl lovește cu bocancul în stomac și îl înjură, după care se întoarce spre iubita îi dă să țină ea covrigii și o pupă. A fost atât de imprevizibil că nici nu știam cum să reacționez. În primul rând mi-aș fi dorit să fiu Bruce Lee feminin sau un Jackie Chan mai mic să îl lovesc îm stomac și să-i dau cu covrigii peste cap și pe de altă parte îmi venea să plâng și să iau cățelul în brațe. I-am dat covrigii mei dar era atât de speriat încât nici nu s-a apropiat de ei dar din privirea lui umezită am înțeles motivul.
     Nu îmi venea să cred că sub masca aia drăgăstoasă, se ascundea de fapt un tip violent și plin de ură și mai ales faptul că tipei nu i s-a părut nimic deplasat în comportamentul lui. Să zicem că nu suportă animalele străzii, că probabil în trecut a avut o experiență neplăcută cu câini și a rămas cu sechele dar asta înseamnă că nu te poți controla? Cu ce era de vină bietul animal flămând care și-a încercat norocul unde nu trebuia? Și mai ales, dacă acum lover-ul se comportă așa și nu își controlează instinctele animalice, cum se va purta mai târziu cu iubita sa?
    Am plecat așa cu un sentiment de dezgust și  ură față de tip dar mai ales dezamăgire și milă față de creatura neajutorată care fusese lovită. Cum poți să eutanasiezi niște animale în loc să le oferi un adăpost? Hingherii ce fel de oameni sunt?
     Știu că nu folosește la nimic analiza mea sau faptul că sunt revoltată și că încă mai revăd imaginea aia cu ochiul minții de multe ori când trec pe lângă un maidanez.
   
Dacă există reîncarnare și au buddiștii dreptate îmi doresc din suflet ca lover-ul să se reîncarneze într-un maidanez și să-l recunosc după ochii inexpresivi și plini de ură.

marți, 16 aprilie 2013

Aventuri din...autocar!

     Agitație mare, plin de persoane care își împing trolerele spre autocar de parcă ar pleca fără ei, cealaltă tabără cu lacrimi în ochi care abia se despart de cei care urmează să se urce și o tanti care îi dădea instrucțiuni  șoferului: ”Domnule vă rog frumos, să aveți grijă de plasa asta că sunt borcane cu zacuscă și dulceață pentru fată. Vedeți să nu se spargă, vă rog eu frumos”
     Foarte plictisită știind că urmează vreo două zile de trăit în troaca asta care se mișcă, încerc să-mi găsesc un loc strategic lângă geam dar cum sunt toate  ocupate, mă mulțumesc cu unul în fața unui lcd. Atmosfera pare tipic românească, cu români bronzați, cu semințe crăpate pe ritmul manelelor și cu o avalanșă de șosete pe picioarele scoase din papuci. Un peisaj autentic românesc împărțit pe regiuni: jucătorii de table, cei care încearcă să dezlege cuvinte încrucișate, somnoroșii, cei de la cinema, glumeții și nemulțumiții.
     Ne mișcăm destul de repede prin Ungaria deși ploaia ne bate în geam nervoasă mai ceva ca bătrâna care bătea un covor prăfuit înainte să pornim din Deva. După ce citesc câteva pagini mă plictisesc, mă uit la 5 jumătăți de film, mă plictisesc, mănânc și iar mă plictisesc. Se întunecă și cam toată lumea doarme, abia se mai aude o poveste despre cum Shakespeare a demonstrat cum sunt toate femeile și se simte vag un miros de chipsuri cu brânză, caltaboș și șosete.
     Prin Austria, Germania și Franța trecem ușurel așa ca studenții la restanțe și în sfârșit ajungem sâmbătă pe la 8 seara în vamă la Anglia (plecasem vineri la 12). Toate lumea deja se vedea ajunsă la destinație deaia și mergem repede pe la check-in-ul de bagaje doar ce se poate întâmpla. Bagajele erau în regulă chiar și ”averea” unei tanti, o sacoșa  cu varză murată  care mustea pe dinafară era gată să ajungă în frigider, numai autocarul nu mai apare. Hmm...detalii!
     Și acum ar trebui un subtitlu: ”După 10 ore...” . Timp în care vreo 5 ore habar nu avem ce se întâmplă. De ce nu vine nimeni să ne spună nimic? De ce în sala de așteptare e ca afară dar fără să bată vântul și de ce naiba nu e un magazin cu mâncare iar singurul tonomat cu chipsuri și snickers e stricat? Alte 5 ore după ce aflăm de la o englezoiacă blondă cu bulbuci la gură, că  martalogii voiau să introducă în Englezia mii de pachete de țigări. Toată lumea disperată, eu flower-power, făceam haz de necaz în timp ce mâncam o conservă de fasole cu cârnați primită bineînțeles de la dudia cu varza și beam țuică de la niște ardeleni. După ce am băut și vreo 5 ceaiuri și 3 cafele, vine ghidul cu o față de Zdreamță (cățelul prins cu țigările-n...autocar) și zâmbește ca sfecla la inundație, după care bagă textul de agățat minori: ”Vreți un ceai?”
     Pe lângă mâncarea tradițională, totul era condimentat cu înjurături tipic românești pe care mă rugau unii să le transmit mai departe și care mă făceau să mă simt ca acasă, mă rog atât cât poți să te simți într-o vamă englezească.
     Ultimul peisaj înainte de a ajunge alt autocar arăta cam așa: șoferul, ghidul și un martalog-care-era-cu-ei stăteau pe bănci acoperiți cu o plapumă, inclusiv pe cap, restul bărbaților îi convinseseră pe martalogi să le dea țuica care trebuia dusă ca pachet la oameni, așa că erau beți de nu mai simțeau frigul. Femeile cu ceaiurile și cu glugile în cap se întreceau în a se văita iar englezii treceau non-șalanți pe lângă noi, fără să clipească.
     Concluzia e foarte simplă: Să nu mergeți NICIODATĂ cu LATINO EXPRES sau să trimiteți pachete (vezi faza cu țuica). Mă întreb Jules Verne care a făcut ocolul pământului in 80 de zile cu balonul, oare cu Latino expres în cât timp îl făcea?

marți, 9 aprilie 2013

Pâine cu...sloganuri

     Nu știu alții cum sunt, dar eu nu fac diferențe între sortimentele de pâine. Unii nu fac diferența între femei și travestite sau între români și rromi. Adică atât timp cât nu e mucegăită, expirată sau cu săpun în ea (cee? se poatee!!), ce contează dacă e Colina, Peștiș sau Velpitar? Oricum toate au aceeași compoziție, cu mici diferențe între adaosurile ”naturale”.
     Producătorii de panificație, antreprenori din fire, și-au sugrumat creierul să vomite sloganuri cât mai creative, să atragă mușterii. Am găsit câteva cu care vor ei să sperie concurența mai ceva ca și invazia tătarilor.
     ”Brutarul tău e un tip de treaba” --ce mă interesează pe mine personalitatea și istoricul brutarului? Sau dacă era gay, criminal sau bețiv, nu ar mai fi făcut pâinea la fel? Eventual dacă ar veni vânzătorul la mine, mi-ar da o pâine gratis: ”Ia băă și tu! Asta așa pentru că brutarul tău e un tip de treabă!”  Cu minimele mele cunoștințe de marketing , cred că trebuie o strategie de vânzare orientată înspre produs, nu spre producător. Omul când vine lihnit să ia o pâine nu se gândește: ”hmm...oare cum o fi brutarul? Oare arată ca Johnny bravo? Oare face filantropie des? Un cv +poză vă rog! Nu vreau ca pâinea mea să fie făcută de un slăbănog urâcios.”
     ”Trezește-te cu o pâine bună!” -- aici sunt două varianteȘ ori pâinea conține cofeină și te trezește instant ca nesu, ori are o alarmă încorporată. Sau poate are funcție dublă. ”Mai dați-mi o pâine vă rog! Azi sunt foarte somnoroasă!
     ”O pâine ”beton” ” --chiar dacă ghilimelele ar fi cât casa poporului, dacă vine tanti Frosinica se gândește că ea nu mai are dinți de la revoluție și ar prefera o pâine fără coajă, mai degrabă. Sau totuși dacă brutarul ar fi om de treabă care nu ar scăpa săpun în aluat , ar mai merge. Și oricât de figurat ar fi argoticul ”beton”, primul gând o să fie: ”vreau o pâine ori de care, numai să nu fie beton să-mi sparg dinții în ea” .
     Totuși dacă mă gândesc mai bine, aș putea face diferențe între pâini nu între firme. Și aș concura cu pâinea făcută în țest, așa cum o făcea bunica mea. Eu îi ziceam când eram micuță: ”pâine roată” pentru că bunica avea o tavă rotundă care încăpea perfect sub țestul umplut cu jar. Gustul ăla nu poate fi egalat nici de cele mai sofisticate (măăă) sloganuri sau de cei mai iscusiți brutari.
     ”Pită-roată - o pită ca la baba acasă”  -pentru că baba mea era o femeie gospodină care mă trezea cu mirosul ei (al pâinii bineînțeles).


      P.S. Chestia asta am gândit-o înainte să ajung în Anglia și să gust pâinea lor plasticizată, fără niciun gust sau miros. Parcă aș mânca-o cu o șosetă pe limbă.

marți, 26 martie 2013

Frustrări și frustrători...


     Până de curând credeam că cel mai folosit cuvânt la noi și răspunsul tuturor problemelor era din patru litere și se întâlnea sub diverse forme: fie scris pe garduri, borduri, caiete, uși de wc, fie în urările de pe stadion scuipate printre dinți odată cu semințele. Asta până când am descoperit un alt cuvânt, mult mai folosit, mai decent și considerat probabil chiar elevat sau din registrul cool (a se citi cult).
      Comunul frustrare, vocativul ”bă frustratule!”, super-verbul ”frustrate-aș”; toate sunt mai întâlnite decât lerul de Crăciun. E un fel de harlem shake sau gagnam style al  jignirilor. E mai contagios ca o viroză și se transmite mai ceva ca herpesul.
      Unde sunt jignirile complexe de altădată și înjurăturile pornite de la membrii decedați ai personajului feminin al familiei? Complexitatea asemănărilor cu diverse imparicopitate din faună? Toate au dispărut în timp odată cu falimentul hi5-ului și a rămas triumfătoare, falnică și omniprezentă expresia: ”Ești un frustrat!”
     După ce arunci expresia asta te simți mai ceva ca Tom când îi punea capcană lu`Jerry: încrezător că ai reușit să descoperi psihologia din spatele comportamentului celuilalt și că l-ai înghesuit la colț. Neapărat e 1-0, șah mat, la faza asta indiferent de următoarea lui mișcare.
     Unii chiar sunt frustrați, de exemplu, am descoperit blogul unei românce frustrate care e prietenă cu termenul. Dar am văzut și semidocți care pe lângă faptul că nu știu ce înseamnă cuvântul, îl trântiseră într-un context care se potrivea ca nuca în perete. Adevărul e că și în dex-ul online e o definiție larg explicată: [[ FRUSTRÁRE, frustrări, s. f. Acțiunea de a frustra și rezultatul ei”]]  ==>>  [[ FRUSTRÁ vb. I. tr. A lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a înșela]]. Înseamnă că ar trebui să mai fie un termen pentru cei care practică frecvent această activitate: <<frustrătorii>>. Îmi imaginez o știre: ”Un grup de frustrători din Băicoi au  frustrat mai multe locuințe, băgând spaima în localnici. Ca măsură de precauție aceștia au început să doarmă cu toporul sub pernă”.
     O definiție concretă cred că ar fi: ”ghiveci interior format din dezamăgire, disconfort și opțional stare de impulsivitate într-un anumit lucru sau punct de vedere”. La mine e obligatoriu și o porție sănătoasă de nervi ca să mă simt frustrată pe deplin.
     Sper că în viitor o să fiE o zi internațională a frustrării pe 12 octombrie, tocmai am văzut în postul unei bloggerițe. Sper să apară și broșuri și ghiduri despre ”cum să fii un frustrat mai bun” sau ”cum să te aperi de <<frustrători>>”!
    
     

luni, 18 martie 2013

Plușuleț...cu suflet

     De ce vă uitați așa mirați? Ce, nu ați mai văzut o iedușă așa simpatică ca mine? Vă spun eu că mai e una sigur, și aia îi  mămicuța mea. Vaii dar ce căpriță sunt, am uitat să mă prezint! Eu sunt Ducky dar toată lumea îmi spune Plușuleț. Nu știu ce înseamnă asta că eu sunt încă micuță, abia mâine fac două săptămâni de când i-am văzut prima dată pe stăpânii mei. Îmi era așa frică la început că ei sunt uriași și eu eram așa micuță și când am mai văzut că mai am patru frați mai mari care mă priveau cu ciudă m-am speriat și mai tare. Dar acum sunt bucurosă că sunt cea mai mică pentru că tot pe mine mă răsfață, mă pupă și mă iau în brațe toată ziua. Parcă eu aș fi jucăria lor vie, dar nu am ce zice că și mie îmi place, acum am învățat să sar eu în brațe dacă nu mă bagă în seamă mai mult de 3 ore.
     Mie cel mai mult îmi place să mânânc lapte, muuuult lapte, câteodată atât de mult că dupaia mă doare burtica, dar dacă aș putea aș mânca și laptele de la frății mei, oricum ei nu sunt așa pofticioși. Și îmi mai place să dorm. Nu pot să-mi dau seama ce îmi place mai mult: să dorm sau să mănânc lapte? Of de-aș putea să le fac pe amândouă odată în timp ce mă ține stăpâna mea în brațe aș fi cea mai fericită.
     Să nu vă imaginați că sunt atât de leneșă că atunci când am energie zburd prin bucătărie și sar peste tot. Și când sunt răutăcioasă o fugăresc și pe Mela, mâța aia veșnic plictisită care doarme sub sobă și visează că prinde șoareci. Îmi place să o enervez deși odată a scos niște gheare la mine, noroc că nu a apucat să mă zgârâie că a trimis-o stăpâna mea afară. Vreo două zile nu am mai văzut-o dar dupaia iar a apărut cu aerul de stăpână și duhnea a răzbunare deși torcea și se lingușea. Vedeți de ce mi-e ciudă pe ea!
     Abia aștept să se facă soare, căldură să mergem într-un loc unde am auzit că e tare frumos și merg toate căprițele. E multă verdeață, frunze, iarbă deaia bună și pământ de ronțănit și nu e nicio mâță. Ce frumos trebuie să fie mai ales că mergem toți. Ce o să mă mai distrez.
     Oare v-am zis cât sunt de norocoasă cu stăpânii mei? Îi iubesc așa mult deși câteodată îi văd încruntați, nervoși sau se ceartă și nu înțeleg de ce. Mă găndesc oare am fost eu de vină cu ceva? Odată am auzit-o pe stăpâna mare că spunea ceva care m-a speriat foarte tare. Era nervoasă și zicea că s-a săturat de noi, și că de Paște o să ne vândă pe toate. Că nu mai vrea să vadă nici urmă de noi în curte. Nu am înțeles eu ce îi aia ”Paște” dar am înțeles că vrea să ne dea la alt stăpân. Nici eu, nici mămicuța mea nu vrem asta pentru că nouă de place mult aici.
       Dacă o vedeți, spuneți-i să nu mă dea că o să fiu cea mai tristă din lume. O să mor de dor! Cine o să îmi mai spună Plușuleț și cine o să-mi pună șnuruleț roșu la gât să fiu mândră? Promit că dacă mă lasă să stau nu o să o mai supăr pe Mela ci chiar  o să împart laptele cu ea. Vă rog eu din sufletul meu de ieduță, de Plușuleț..cu suflet!

Ea îi mămicuța mea dragă anul trecut! Așa-i că semănăm?
 

luni, 11 martie 2013

Evoluția unui chec pufos

     Cred că sunt cea mai pofticioasă persoană pe care o cunosc. Mă declar dependentă de dulciuri, începând de la mărunțișuri precum caramele, bomboane, ciocolată (cu cremă, fără cremă, amăruie, cu lapte, cu biscuiți), aș mânca și ciocolată cu ciocolată! până la înghețată, prăjituri, torturi, tortulețe, tarte, clătite, brioșe, papanași....Cred că dacă s-ar interzice dulciurile aș avea nevoie de o clinică de reabilitare. Aș putea renunța la cafea, la țigara de la cafea, la pâinea din sandviș sau la carnea din shaworma, dar fără dulciuri aș fi ca Bianca fără buze, Tonciu fără perle (a se citi nas) sau Eba fără succesuri.
     Vorba aia, e destul de amară viața încât să renunțăm și la zahărul din cafea. Pe mine dulciurile mă binedispun, mă umplu de energie, cred că serotonina si adrenalina mea funcționează pe bază de glucoză.
     Și cum nu îmi place doar să imi răsfăț papilele gustative, din când în când îmi mai testez și calitățile gastronomice sau culinare. Noroc că o fac singură sau cel mult cu o prietenă. Dacă e vorba de gătit feluri de mâncare nu am nicio problemă, 2 din 3 rețete noi pe care le încerc, îmi iasă acceptabil. Dar când vine vorba de prăjituri cred că o bucătărie în afara județului ar fi cea mai indicată.
     Azi a fost una din zilele acelea în care aveam și chef, aveam cu ce și cu cine :)) Imaginația mea îmi spunea:  ”încearcă o rețetă nouă!” iar singurul neuron rațional urla din toți rărunchii: ”în cel mai rău caz un chec!”. A fost printre puținele dăți când a învins rațiunea și m-am apucat eu frumușel de un chec.
     Când am văzut rezultatul final nu știam dacă îmi vine să plâng de ciudă, să urlu de nervi sau să mă pufnească râsul, dar când am văzut-o pe A. cum se împrăștia de râs, ambiția din mine m-a împins să mai fac unul. Buun! Partea proastă e că uitasem praful de copt. Așa a apărut al treilea, care din cauza unor extorsiuni (probabil temperatura prea mare) a crăpat. Dar important e să ai ambiție...și ouă, nuci, zahăr, măr, ciocolată, stafide etc.
      Deci astăzi am făcut evoluția unui chec pufos începând de la checul ”primatus rahiticus” până la checul ”Marea pufoșenie”. Atașez și o poză să mă credeți pe cuvânt!

sâmbătă, 9 martie 2013

"La mulți ani!" - un clișeu obosit

     Clișeele! Ne izbim de ele permanent, fie în viața reală, fie abuzăm de ele în cea virtuală. Incepînd de la filmele hollywoodiene în care actorii în fața unei catastrofe le promit celorlalți că o să fie bine (Everything will be alright! I promise you!), pînă la tanti de la piață cu sacoșa care îți spune: ”Ce să faci, așa a fost să fie!” sau urări la nunți ”Casă de piatră!” ( de ce nu vilă cu piscină???)
     Dar de departe cea mai întîlnită, folosită și fără sens e urarea ”La mulți ani!” . O auzi de ziua ta, de ziua șefului, de ziua femeii, de ziua îndrăgostiților și multe alte evenimente. Eu nu o înțeleg și de aceea o evit cît pot de mult! De ce ar vrea cineva să trăiască o vîrstă matusalemică și să ajungă un bătrînel stafidit, îndopat cu pastile, care nu mai poate bea o bere sau sparge o sămînță. Care devine o povară pentru ceilalți și cîteodată pentru el însuși. De ce să nu îți dorești să trăiești doar pînă apuci să ieși la pensie să te plimbi cu nepoții prin parc. Bineînțeles că nu depinde de tine asta, dar se spune: ”ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întîmple!” (ehh, un alt clișeu!)
     Dar de ce să nu înlocuim urarea asta cu ceva personalizat sau măcar cu ceva mai folositor? ”Îți doresc tot ce-mi dorești tu mie!” e un exemplu sincer și din inimă. Ce e mai trist?  Faptul că nici măcar obositul ăsta de la mulți ani nu se mai transmite așa față în față sau prin telefon. El s-a transformat în ”LMA” (lăsați măi arfele) și se scrie pe facebook, care ”din fericire” iți reamintește cînd e ziua cuiva să nu cumva să ratezi postarea norocoasă pe pagina sărbătoritului.
     Anul trecut uitasem de ziua unei prietene apropiate, D. și mi-a reproșat că ea niciodată nu uită cînd e ziua mea. Șiiiii am făcut un experiment! Cu 2 zile înainte de ziua mea am șters-o de la prieteni pe facebook. Rezultatul e previzibil. Am sunat-o și i-am spus ”Nu contează dacă uiți o zi atît timp cît ce ai făcut în celelalte 364 compensează!
     Un alt caz în care se folosește urarea asta, mai lipsit de sens, e de Anul Nou. Spunea o bloggeriță: ”Nu înțeleg de ce toată lumea spune La mulți ani 2013? E clar că oricît i-am ura noi, tot 12 luni o să țină! ” Foarte  adevărat!
     De ziua națională, aceeași poveste! La mulți ani România, românilor de pretudindeni, românilor de peste Prut, românilor bronzați etc. Dacă prin atîtea războaie, dominații și imperii prin cîte a trecut țara asta și încă mai există noțiunea de popor român, e clar că și de acum încolo va rezista. Și dacă nu va rezista, oare va fi salvată România de urările astea?
     Singurul context logic în care văd urarea asta e la o nuntă cînd poți să le urezi proapeților aventurieri ”La mulți ani ÎMPREUNĂ!”. Mai ales cu atîtea divorțuri sau cu mariaje de 2-3 ani, urarea asta sună mai degrabă a ironie. Măcar are sens cu condiția ca anii ăia să nu fie peste limita bunului simț.
    ”Și-ar mai fi de zis multe, dar prefer să închei, oricum nimeni n-o să asculte” cum zice Vescan într-o melodie. Am doar o rugăminte: Vă rog frumos nu-mi mai spuneți ”La mulți ani!” de ziua mea, de ziua femeii, de mărțisor, de Anul Nou, de Ignat, de 30 mai sau de 1 decembrie. Și mai ales pe facebook. Dacă tot vreți să-mi urați ceva, faceți-o printr-un telefon sau mesaj. Sau un mesaj original măcar dacă tot e pe fb! Mulțumesc!

marți, 19 februarie 2013

Când renunți la egoism...

- Egoismul e un lucru negativ! Debarasează-te de el!
-Adică vrei să spui să renunț să mai pun interesele mele pe primul loc? Să mă gîndesc cum pot să îl ajut pe celălalt în timp ce mă neglijez pe mine? Fi serios! De parcă pentru mine ar face cineva asta...
     Din păcate cam asta ar fi reacția majorității cu privire la titlu, fie spusă sincer de unii, fie doar gîndită de alții pitiți după un imens deget imaginar.
     Într-o lume sufocată de egoism și egocentrism, C. pare să nu fi cunoscut vreodată termenul ăsta. Ego-ul lui pare hrănit cu energia primită de la ceilalți: cu fericirea sau măcar cu zîmbetul pe care a reușit să le obțină de la alții pe care i-a ajutat.
     Cu gîndul ăsta a plecat C. de acasă acum 3 luni, să ajungă acolo unde mișună o mulțime de oameni cu umbrele colorate care se grăbesc să-și servească ceaiul cu lapte. Cu gîndul că o să reușească să-i facă o bucurie unui tovarăș, căruia moartea subită a tatălui său îi furase toată rezerva de zîmbete. Își sacrifică 6 luni în care nisipul curge prin clepsidra timpului său, timp pe care putea să și-l dedice în nenumărate feluri: cu familia, cu alți  tovarăși la o bere în țara lui și pe muzica lui, sau cîștigînd bani pentru scopurile lui.
”Știu că pot să îi schimb viața cu banii ăștia. El acum nu poate să îi facă și crede că am plecat și l-am lăsat singur cînd avea mai mare nevoie de mine. Nu știe el ce vreau să fac!”, spune cu modestie C.
     Asta îl motivează și îi alungă orice încercare de a-și permite un răsfăț, oricît de mic. Și faptul că și-a cumpărat un tricou, din banii munciți de el, il mustră și îl face să regrete gestul ”necugetat”.
Are un scop și vrea să îl ducă pînă la capăt cu orice preț. E foarte entuziasmat cînd vorbește de asta și de ce a putut să facă pentru alții. De la răbdarea să dea un sfat cînd cineva avea nevoie de el, pînă la lucruri materiale care presupun efort și sacrificiu de sine. Nu așteaptă răsplată. Poate doar de la Dumnezeu.
     Dar cînd îl întreb de el, de viața lui, de planurile lui,  pare secat de energie si obosit cînd vine vorba de eul lui. Tot entuziasmul și ambiția dispar și fac loc unui răspuns  găbit, fără prea mare interes. De la cîte zîmbete a împărțit, C. are el însuși nevoia de un transplant de zîmbet.



PS. Mă bucur că te-am cunoscut C. și că mai există oameni ca tine!

vineri, 1 februarie 2013

Bipolaritatea.Un univers al extremelor....intrusa din viața mea

     Se spune că nu te poți bucura cu adevărat de căldura sobei pînă nu simți cum îți freamătă obrajii sub răcoarea zăpezii, sau de curcubeu pînă nu simți ploaia cum stropii ei îți dezmiardă fața arsă de soare. Nu poți să te bucuri intens, decît dacă ai cunoscut tristețea în intensitatea ei. Dar ce te faci cînd aceste stări devin de zece ori mai intense? Cînd nu doar le simți, ci ele pun stăpînire pe tine și îți ghidează comportamentul? Cînd tristețea devine depresie și bucuria se transformă în euforie și nu îți lasă cale de mijloc?
     Prima dată te sperii, începi să te schimbi fără să realizezi, apoi cînd totul ia amploare, alergi după răspunsuri și încerci să-i faci față de unul singur. Nu vrei să ceri ajutor pentru că refuzi să crezi că ai o problemă. Însă totul se adîncește mai tare și te afunzi pe zi ce trece intr-o mlaștină a depresiei care învăluie totul ca o perdea neagră, care nu te lasă să mai vezi nimic prin ea. Prietenii te obosesc, părinții te îngrijorează, muzica te agasează, orașul te sufocă și natura te plictisește. Trec săptamîni, nopți sau zile, nici nu îți mai pasă...oricum te găsesc în aceeași mizerie sufletească, în pijamalele parcă decolorate și ele, cu o țigară tristă și ea, udă de lacrimi. Te tîrăști cu greu la facultate să îți iei cursurile pentru un examen obosit pentru care faci eforturi supraomenești să te concentrezi, să înveți. Oricum nu te interesează și te gîndești că o să ajungi un jurnalist la un ziar pe care îl citește numai bunică-ta. Asta dacă o să-ți schimbi jobul de ospătar pe care l-ai avut în ultimele trei veri...
     Dar intr-o zi, te trezești ca dintr-un coșmar urît, întins pe trei luni și realizezi cît de colorat si plin de viață e totul, chiar dacă iarna încă mai e prezentă. Îți dai seama că ai atît de multe lucruri de făcut, de recuperat, prieteni de sunat, te implici în proiecte la facultate, începi să iubești pe toată lumea. Simți o euforie greu de stăpînit, ca și cum ar fi erupt un vulcan acolo înlăuntrul tău. Ai o energie inepuizabilă, deși dormi doar cîteva ore pe noapte, te concentrezi mult mai bine. Creativitatea dar și impulsivitatea excesivă merg mînă în mînă cu ego-ul tău. Ieși la întîlniri cu necunoscuți, experimentezi lucruri pe care nu aveai curaj să le incerci și viața ți se pare o bulă roz iar tu ești în centrul ei. Încrederea în tine ajunge pînă la egoism uneori, în ciuda faptului că tot timpul ai fost o persoană altruistă. Totul e mult prea intens cînd...începi să primești semnale că ai cam obosit.
     Jobul pe care vara asta l-ai schimbat din ospătar în agent de vînzări consultative, și care la început ți s-a părut o provocare, acum începe să devină o povară. Ora unu pentru a ajunge la birou devine aproape imposibilă, clienții încep să te domine, iar colegii care dau telefoane în permanență, te scot din minți. Simți cum aluneci iar în prăpastie și nu găsești nimic de care să te agați. Începi să te îngrijorezi mai tare ca prima dată și cauți disperat pe internet și în reviste răspunsul, sau măcar situații similare. Într-un final nu mai poți să eviți și te decizi să mergi la un doctor. După cîteva ședințe, diagnosticul sună tranșant: „tulburare afectivă bipolară”. Te alegi cu un polonic de pastile, x reglează depresia, y reduce mania ca să ai o stare afectivă normală, însă asta va dura toată viața. Simți că totul se prăbușește, se dărîmă. Zîmbetul de pe fața doctoriței și cuvintele de încurajare le auzi ca un vîrtej și te ridici amețit de acolo. Măcar acum totul e clar și începi să capeți răspuns la multe întrebări, căutările tale au o direcție.
     După alte trei luni de frămîntări, de pastile, rugăciuni, zile întregi de somn, de nepăsare, de afundare in neant, zeci de ore de documentare, seriale, pagini citite, începi să vezi o portiță. Nu una larg deschisă , ci una mică pe care scrie: ” tu ești mai puternic decît asta și o poți domina” . Privești cum ard pastilele care mai mult te-au distrus, părinții care zîmbesc în sfîrșit ușurați și începi să lupți cu tine, cu stările tale de fapt. Cu faptul că acum rîzi și în celălalt moment îți vine să plîngi sau să spargi cadoul de care te-ai bucurat atît de tare.
     Dar deprinzi o calitate care ți-a lipsit mereu...răbdarea! E greu, dar nu imposibil! Oare celebrii bipolari Eminem, Van Gogh, Beethoven,Dickens, Marylin Monroe, Britney Spears ar mai fi fost la fel de creativi fără această ”intrusă”?
     Crezi că bipolaritatea asta e o dizabilitate mintală? Eu cred că să nu-ți pese deloc e mult mai rău.
http://www.youtube.com/watch?v=eyiZfzbgaW4
”E ultimul ceas în care poți să-ți dai seama/ Că dragostea nu psihiatru vindecă teama” (Cedry2k-Rugăciune)

Totalul afișărilor de pagină